2011. december 12., hétfő

Béla Hamvas: Metapoiesis

Poiesis înseamnă activitate de maestru. Cuvântul a fost folosit de greci pentru munca artistului. Poiesis înseamnă o activitate, care priveşte dincolo de viaţa biologică, depăşeşte atitudinea oportună din lupta pentru existenţă. Ceea ce este poietic are ceva în plus şi acest plus reprezintă tocmai partea sa cea importantă. Arta acţionează şi în această acţiune se găseşte ceva din idealitate. Mai mult, sensul activităţii sale este chiar această idealitate. De aceea, activitatea de maestru a artiştilor vizează în creaţia sa nu omul, ci supraumanul, nu viaţa, ci depăşirea vieţii, nu natura, ci ceva dincolo de natură. Arta nu înseamnă numai creaţie de maestru, dar şi crearea maestră a ceva ce revelează un plus de fiinţă. Nietzsche vorbeşte de Überschöpfung în loc de Schöpfung (de creaţia care te ridică asupra sinelui, în loc de creaţie), adică de metapoiesis în loc de poiesis.

Se pare că această atitudine metapoietică reprezintă o caracteristică deosebită a întregii condiţii umane. De adăugat că în fiinţarea umană ideea activităţii efectuate numai din interes şi pentru câştig nu este decât o fantasmă, cât se poate de sigur fantasma cuiva care niciodată nu a văzut pe nimeni săpând sau culegând fasole sau cârpind lenjerie sau prăjind slănină. Numai aşa putea să nu vadă că orice mişcare a fiecărui om se caracterizează prin scopul absolut deschis de a fi o mişcare reuşită. Ceea ce corespunde intenţiei ascunse în condiţia umană, de a atinge măsura aceea, care se găseşte cu mult dincolo de aşa-numita oportunitate practică. În condiţia umană nu există activitate practică efectuată numai pentru câştig. Idealitatea aceea, exclusivă în activitatea artistului, se regăseşte şi în mişcarea de a face rântaş. Omul face ceva întru devenirea a ceva ce nu a fost, să se realizeze ceva ce nu există încă şi se ascunde numai în idealitatea umană, ceva ce constituie un plus faţă de natură, pentru că nu provine din lumea fizică, ci de dincolo de aceasta, şi nu înseamnă viaţă biologică (nici nu este inteligibil din activitatea fiziologică), ci pătrunde viaţa biologică şi ridică viaţa dincolo de sine. Iar acest act uman nu este nici individual, nici izolat, nici unul în sine, ci reprezintă o caracteristică a conduitei umane de oricând. Nu este niciodată numai subsistenţă, ci este totdeauna şi în orice situaţie şi fără excepţie mai mult decât oricine. Activitatea umană se caracterizează nu prin oportunitatea utilă din lupta pentru existenţă, ci prin intelectul uman. Iar intelect înseamnă să vizezi în activitatea ta umană o ordine umană universală, care nu este prezentă, ci aşteaptă să fie înfăptuită.

Arta înseamnă o formă a atitudinii metapoietice a omului, formă care ignoră oportunitatea utilă din lupta pentru existenţă, în întregimea ei, şi care nu doreşte altceva decât să înfăptuiască ordinea intelectului uman, edificarea unei condiţii care să corespundă gustului şi exigenţei şi valorilor şi pretenţiei sale. Metapoiesis stă sub egida lui vita nuova şi nu a ideilor. Arta nu urmează idei, ci înfăptuieşte viaţa absolută şi definitivă şi deplină a omului. Vita nuova nu face parte din realitate; ea reprezintă ceea ce este mai adevărată decât realitatea. Cel care se alege pe sine, alege numai viaţa şi natura şi lumea. Poate să trăiască în realitate, dar acest lucru nu va însemna decât o productivitate oarbă, acest om nu face altceva decât să-şi exercite talentul. Cel care se alege numai pe sine, alege numai oglinda şi rămâne la distanţă de adevăr. Lontana come in uno specchio, la distanţă ca în oglindă. Arta are ca punct de plecare supoziţia că nu există nici un obiect cu o valoare deplină ce ar putea să corespundă fiinţei umane. Activitatea care creează lumea aceasta cu valoare deplină, corespunzătoare condiţiei umane, este chiar arta. Iată ce înseamnă metapoiesis. Lumea metapoietică nu este reală, ci hiperreală. Conţinutul metapoiesei se găseşte în concepţia fiecăruia dată în şi împreună cu existenţa umană, privind forma şi structura definitivă a condiţiei umane. Hiperrealitatea umană reprezintă un sistem identic în orice artă, cu legile sale specifice: este prezentă în ierarhia şi structura stilului, ritmului, proporţiei, măsurii şi a valorilor fiinţei.

Iată în ce constă specificul: e de sine înţeles că fiinţa umană se ştie acasă pe deplin numai în natura ridicată în artă, numai dacă a extras natura în întregimea sa din cadrul naturii şi a transformat-o metapoietic întru viaţa sa proprie. Suntem acasă în artă şi nu în natură. Însă straniu, parcă nici natura nu s-ar simţi pregătită pe deplin pentru viaţă decât în cazul şi numai atunci când este ridicată de om în condiţia de artist a acestuia. Acest lucru nu are nimic de-a face cu ceea ce se numeşte în general cultură. Ceea ce face cultura, în mare parte nu este decât util şi oportun, iar natura (ca şi omul dealtfel) de obicei suferă în cultură. Natura făcută metapoietică este o natură eliberată şi fericită, cu cât mai artistică, cu atât mai fericită. Cât de fericit poate fi un vas chinezesc, o ţesătură peruană, marmura capitelului Parthenonului atenian! Dorinţa găsirii căminului definitiv trăieşte până şi în ultimul fir de praf. Pământul întreg visează la vita nuova, pentru că nu există o pietricică, care nu ar dori fiinţa cu valoare deplină. Metapoiesis înseamnă să nu te exprimi pe tine, ci să creezi ceea ce te depăşeşte, arta înseamnă să te ridici deasupra ta. Numai aşa ţi se împlineşte fiinţa. Iar natura aşteaptă din partea artei omului s-o ridice la sine, în vita nuova.

Traducere de Hunor Boér