2011. december 12., hétfő

Béla Hamvas: Biruitorul

Lămâiul creşte într-una din văile din Bakony, acolo unde valea se strâmtorează iar din partea sa sudică se inalţă stane de zece şi doispezece tone din coasta muntelui. Seminţele au căzut între steiurile de piatră. Până când a atins grosimea pe care stânca i-o permitea, a putut să crească nestânjemit. Dar nu a trecut mult timp până când a început să se mlădieze după rocă şi să o disloce. Mai apoi un pietroi cât o casă de mare a căzut de undeva de sus drept pe el, acoperindu-l complet. Lămâiul s-a strecurat ieşind cumva deasupra lui, prinzând piatra între tentaculele rădăcinilor sale, începând să împingă steiul. Orice piatră aflată în calea sa a fost crăpată şi despicată. În două locuri, chiar lângă trunchiul său, bucăţi de mărimea unor mese s-au prăbuşit pe el. Copacul le-a învelit în scoarţa sa, cuprinzându-le precum o lavă topită, digerându-le pur şi simplu pe amândouă. Stâncile de sub el le-a fărâmiţat încolăcindu-le cu rădăcinile sale şi strângându-le precum un anaconda până când stâncile s-au făcut fărâme; într-o îmbrăţişare letală care le-a frânt în timp rezistenţa. Acuma lămâiul are trei rădăcini, fiecare de mărimea taliei unui bărbat matur. Una, după mai multe răsuciri şi învârtejiri printre blocurile de granit, s-a îndreptat direct înspre coasta muntelui. Cea de-a doua s-a separat în patruzeci sau cincizeci de viţe sinuoase, o enormă mână cu cincizeci de degete în a cărei strânsoare şira spinării muntelui pocneşte în durere. A treia rădăcină este pe jumătate despuiată, deoarece stâncile s-au scurs de dedesubt, precum o grămadă de măruntaie alunecând dintr-un stomac larg deschis. Şi deasupra, gros cât trei bărbaţi, înalt cât un bloc cu patru etaje, trunchiul se aruncă drept în spaţiu, trăgând după el vastitatea ramurilor şi frunzişului; precum un râset care nu moare nicicând.

Ar fi bine de ştiut ce a gândit acest lămâi despre el pe când era încă puiet. Ar fi vrut să fie obişnuit şi proporţionat, precum orice copac, un copac ideal; ca şi toate fiinţele, fiinţele obişnuite. Dar el nu a fost un visător. Un visător ar fi fost zdrobit de către stanele de piatră. Nu a fost nici excentric. Un excentric şi-ar fi pierdut răbdarea şi ar fi dat bir cu fugiţii de mult. A fugi înseamnă să-ţi negi destinul. A-ţi nega destinul înseamnă să fi slab. A fi slab arată că eşti învins.

Există asemenea copaci, visători care visează cu ochii închişi la o viaţă care nu este de găsit pe acest pământ. Copaci cu feţe agitate, închistaţi în satisfacţii secretate. Viaţa lor este nefericită, nu deoarece este grea ci din cauză că le este mai uşor să fantazeze; un asemenea copac îşi devorează soarta precum un prădător care sfâşie carnea, precum îmbrăţişarea întunecată a iederii strangulează cadrul care o susţine. Există copaci excentrici care se răsucesc şi îşi flutură braţele precum nebunii, întinzându-se spre înalt cu mişcări aiuristice efectuând gesturi de dans stângace, comportându-se precum zănatecii deoarece nu sunt în toate minţile. Sunt copaci plni de patos, sunt aceia gravi, aceia care sunt singuri. Sunt copaci prosteşti, obsceni, perverşi, stupizi. De fapt, nu există.

Lămâiul din Koloska este un copac eroic. Nu este frumos. Însă este ceva glorios, puterea vieţii: nu există nimic asemănător în Homer, nici în statui, nici în muzica lui Beethoveb, filozofia lui Nietzche sau prin teritoriile lui Cezar. A purtat oluptă tăcută imp de un veac jumătătate aici, pe acest versant neospitalier de munte, în mijlocul vijeliilor iscate din senin, a vânturilor pătrunzătoare, a stâncilor care se prăvălesc, sub gigantice steiuri de piatră într-un chei strâmt, a trebuit să se întindă şi să se mlădieze, şi-a pierdut complet forma, a trebuit să facă compromisuri; nu şi-a putut pemite să fie milostiv nici chiar pentru o clipită, şi doar cu o neabătută determinare, precauţie şi tărie a fost capabil să continue să crească fără încetare, iar astăzi, acum, când este biruitor iar bătălia s-a sfârşit, zbârcit, ros de griji şi schilodit poate râde în sfârşit, un râs întreg şi sănătos. Mai trebuie ceva spus acestui copac despre viaţă, după toate acestea, orice altceva care să nu îl facă să râdă? Mai există ceva care să îl mai poată ameninţa? I se mai poate întâmpla ceva care să fie mai ameninţător decât ceea ce a apucat şi răzbit deja? Ce înseamnă pentru el să moară? Ce înseamnă pentru el să-i fie teamă de moarte? Nu se mai teme. Nu a ştiut niciodată ce înseamnă fericirea, însă râde în faţa oricui l-ar compătimi pentru aceasta. Nu cunoaşte ce este deplinătatea. Nu cunoaşte decât din visele lui ce ar putea fi liniştirea. Tihna îi este străină. Nu a auzit nicicând de bogăţie. Comfortul? Despre ce este vorba? Este o fiinţă uscăţivă, descărnată, vânoasă, aproape metalică care are răutatea unui ticălos şi luarea-aminte a unui înţelept. De-ar fi fost un om, ar fi trăit o viaţă precum Attila hunul, sau Gingis Han, însă mâncând precum Gargantua, răzând din pântecul unui Falstaff şi ucigând cu calmul unui Borgia. De-ar fi fost un animal ar fi avut înfăţişarea regală a unui leu, setea de sânge a unui tigru, puterea unui şarpe uriaş, seninătatea unui elefant, muşchii unei antilope şi siguranţa atacului unui vultur. Ca şi poet ar fi scris poezii care ar fi aprins hârtia. Ca şi compozitor ar fi făcut chiar şi munţii să danseze pe muzica sa. Dacă oamenii de astăzi ar fi putut simţit ceva dintr-o măreţie, acest copac ar fi avut propriul său preot, un tânăr zvelt care sâ-i cânte psalmii şi să-i ofere sacrificiile. În dimineţile strălucitoare ar fi venit în faţa lui, s-ar fi înclinat şi ar fi râs înapoi spre el.

Traducere de Adrian Bude